Page 14 - Carte Falimentul BIR

Astfel, art.17 din reglementarea Legii nr.83/1998, prevedea două faze, anterioare
solicitării declanşării procedurii de faliment, respectiv: supravegherea specială şi

administrarea specială, faze consecutive şi obligatorii, fiind în concordanţă cu prevederile

art.79 – 82 din Legea bancară nr.58/1998.
Prin OUG nr. 186/1999, acest text a fost modificat în sensul că: "BNR ,........, va

putea introduce cerere împotriva băncii faţă de care s-au aplicat măsuri de supraveghere sau
administrare specială".

Deci, prin simpla înlocuire a conjuncţiei "şi" în Legea nr.83/1998 cu prepoziţia

"sau" în OUG nr.186/1999 s-a creat posibilitatea declanşării procedurii de faliment a băncilor,
fără a se mai trece prin faza "administării speciale" ce permitea acestora să-şi continue

existenţa şi să-şi reorganizeze activitatea.
Prin declanşarea procedurii falimentului, fără parcurgerea celor două faze preliminare,

s-au încălcat practic prevederile art.79 – 82 din Legea nr.58/1998, iar BNR nu a protejat nici
sumele de bani ale deponenţilor care aveau dreptul la acelaşi tratament juridic în faţa legii şi a

autorităţii publice şi nici ale acţionarilor băncilor respective, făcând în acelaşi timp să dispară

bănci românesti care se confruntau practic cu o lipsă temporară de lichiditate.
Dispoziţiile art.19 alin.3 din Legea nr. 83/1998, modificat prin Ordonanţa menţionată,

prevede ca, în 10 zile, judecătorul sindic trebuie să se pronunţe asupra contestaţiei debitorului,
termen care este atât de scurt, încât face imposibilă o apărare eficientă, încălcându-se în felul

acesta art.24 alin. (2) din Constituţie. Contestatorul nu îşi poate pregăti apărarea şi nu poate

administra toate probele necesare în vederea susţinerii contestaţiei.
De altfel, restrângerea dreptului la apărare al băncii debitoare era contrară art.49 din

Constituţie, întrucât nu a fost determinată de vreuna dintre situaţiile prevăzute de norma
constituţională de a se elabora ordonanţe în regim de urgenţă, nefiind proporţională cu situaţia

care a impus-o, aducând atingere însăşi existenţei dreptului.

Textul de lege criticat era neconstituţional şi pentru faptul că declararea falimentului
unei bănci face imposibilă recuperarea contravalorii acţiunilor cumpărate, încălcând astfel

prevederile art.41(1) şi art.114 alin.4 din Constituţie, referitoare la garantarea dreptului de
proprietate şi existenţa unor cazuri excepţionale.

Pe baza prevederilor OUG nr.186/1999, instanţele de judecată au dat hotărâri definitive
şi executorii, ceea ce a permis firmei lichidatoare menţionate să dezorganizeze activitatea

băncilor, valorificând active ale acestora, chiar sub valoarea contabilă, în condiţiile în care

procedurile judiciare nu erau finalizate.

12