Page 222 - Carte Falimentul BIR

Îmi amintesc, în peregrinările mele prin ţară, mă întâmpinau panouri
cu însemnele „Banca Internaţională a Religiilor – banca tuturor
credincioşilor” - „Concordia română la dispoziţia ţăranului român”.
Şi astăzi mă gândesc dacă nu cumva, asta l-a şi costat pe Ion Popescu.
Ce i-o fi trebuit lui să aibă în minte încă din anii `90 modernizarea şi

dezvoltarea satului românesc, când constat cu tristeţe că cei de astăzi se
gândesc cum să desfiinţeze comunele şi să lichideze satul românesc, adică
baza ţării – că doar ţara îşi are numele de la ţărani.
În vara anului 1999, Banca Religiilor se afla în plină dezvoltare,
prezenţa sa în zona rurală lăsând să se înţeleagă că cei de la ţară se ataşaseră
de iniţiativa lui Ion Popescu şi, tot pe-atunci, Mugur Isărescu primea la
mănăstirea „Dintr-un lemn”, din mâinile lui Popescu, în prezenţa

regretatului Părinte Patriarh Teoctist, „Medalia 5 ani de activitate a BIR”
(văd poza chiar în lucrarea de faţă).
Legat de ideea lui Popescu, a prezenţei unei bănci la ţară, practic o
reluare a înfiinţării băncilor ţărăneşti de pe vremuri, îmi amintesc de o
discuţie a cărei sursă de mare încredere nu o voi dezvălui.

Cu câteva săptămâni mai târziu, în aceeaşi vară a lui `99, undeva, tot
în Vâlcea, într-un sat de pe valea Lotrioarei, în pridvorul casei unui învăţător
- membru marcant al Vâlcii prin apartenenţa sa la partidul liberal din
perioada interbelică – avea loc o discuţie în care acelaşi Mugur Isărescu ruga
pe distinsa sa gazdă: „Spuneţi-i lui Popescu să închidă punctele de lucru ale
băncii de prin sate!", ,,Ce caută el cu banca la ţară ?", ,,Dacă nu le va
închide el, i le închid eu!" Probabil acesta era gândul de mulţumire al lui
Isărescu pentru medalia primită.

Şi, într-adevăr, cu un an mai târziu, Mugur Isărescu s-a ţinut de
cuvânt. În anul 2000 nu a închis numai punctele de lucru ale BIR din mediul
rural, a închis toată banca şi, câţiva ani mai târziu, l-a închis şi pe Ion
Popescu, care nu se liniştea cerând mereu dreptate - el omul de drept cu un
doctorat pregătit la Paris, prin anii '70 ai secolului trecut – dar rămas un naiv

al vremurilor post-decembriste din România. Cui oare în România de azi i
se poate cere să se facă dreptate ?
Şi aici, ajung la Blestem. Blestemul găzduit în prezenta lucrare, căruia
i s-a rezervat un capitol trist al vremilor de azi, din ţara ce încă se mai
numeşte România. Recunosc, nu sunt un specialist în ale justiţiei, nu mă
pretind că aş putea judeca pe cineva, dar citind acest blestem îmi dau seama
cum instituţia Statului, numită DNA, a ajuns instrument de represiune,

putând fi comparată cu organele de tristă amintire – un organ judiciar care
în loc să scoată la lumină adevărul împotriva adevăraţilor vinovaţi,

220